Prezenţa italiană pe teritoriul României este constantă şi începe în anul 1000, odată cu venirea călugărilor misionari în timpul procesului de creştinare a popoarelor europene. Ulterior, la invitaţia domnitorilor provinciilor istorice româneşti sosesc pentru a consolida sau ridica diferite fortificaţii şi construcţii civile şi militare constructori, sculptori, zidari, pietrari, dulgheri, tâmplari, vărari, etc. Din secolul XIII porturile dunărene devin colonii ale veneţienilor şi genovezilor, ultimii obţinând şi monopolul comerţului de pe Marea Neagră (din 1261), activitate ce a dus la dezvoltarea şi îmbogăţirea rapidă a regiunii.
Începând cu secolul XIV-XVI se stabilesc în Transilvania preoţi, arhitecţi, ingineri, ofiţeri, armurieri, secretari, traducători, meşteşugari, medici, profesori, agricultori, viticultori, sericicultori, postăvari, vopsitori, cămătari şi negustori. Tot acum are loc aici şi o emigrare din motive religioase. Pe parcursul secolului XVII şi la începutul secolului XIX, emigraţia italiană este masivă şi dezvoltă şi un alt conţinut, în special în Banat şi Transilvania. Fenomenul se amplifică şi se diversifică începând cu partea a doua a secolului XIX şi până în perioada interbelică în toate provinciile istorice ale României.” … În jur de 25.000 erau stabiliţi în România înainte de al doilea război mondial, dar în 1948 mai exista un număr de circa 7052.
În 2002 erau înregistraţi oficial 3.288 de italieni. Cele mai importante edificii şi monumente de artă din România au fost realizate de italieni, care au adus cu ei interesul pentru cultură şi arte frumoase.
Limba italiană are o relaţie specială cu limba română: sunt desprinse din acelaşi trunchi comun, au vocabular, fonetica, gramatica extrem de apropiate.
Comunitatea italiană din România vorbeşte limba literară italiană, ”neexistând dialecte care au fost păstrate”, deşi emigranţii sosiţi aici vorbeau în dialectul regiunii sau chiar al localităţilor de provenienţă: Friuli-Venezia-Giulia, Lombardia, Emilia Romagna, Trento sau Puglia.”Astfel, primele persoane sosite din Friuli şi Belluno, în judeţul Dolj, foloseau în conversaţie numai dialectele friulan şi bellunez. Bărbaţii au învăţat italiană după ce s-au întors în ţară pentru satisfacerea serviciului militar. În timpul vizitei în 1914, în Dobrogea, A. Mantica, membru în Comitetul Societăţii ”Dante Alighieri”din Bucureşti, a constatat că băieţii şi fetele din satele locuite de emigranţi italieni nu înţelegeau limba italiană şi vorbeau în dialecte din Friuli şi Veneto.12 din 65 de persoane ştiau să citească. În comuna Greci, unde exista o populaţie provenită din Friuli, Belluno, Rovigo, s-a impus o variantă mixtă bazată pe dialectul din Belluno: bilumata. Astăzi însă, conversaţiile se poartă atât în limba română, cât şi în limba italiană. Persoanele de vârsta a treia mai folosesc, în conversaţiile din familie, cuvinte din dialectul specific regiunii de origine.”
Dintre cei 3288 de italieni înregistraţi oficial la recensământul din 2002, 2420 cunosc limba italiană, adică un procent de 73,6%. În afară de aceste persoane, un număr de alte 111 persoane de altă etnie decât cea italiană au declarat limba italiană drept limbă maternă. Prezenţa oamenilor de afaceri italieni stabiliți recent în România are ca efect, datorită relațiilor de colaborare cu minoritatea, revitalizarea limbii italiene pe teritoriul țării naostre.
Sursa: ALLIANCEOFCIVILIZATIONS